Scrierea nu opreste timpul, doar il face vizibil.

 

Mi-au plăcut dintotdeauna stilourile și am început să scriu în copilărie cu cele românești produse la „Flaro”. Am avut un „Pionier”, stiloul care îmi păta mereu cu cerneală caietul de teme, apoi un „Astra 101”, mult mai impunător și mai elegant decât primul. Foarte târziu am aflat cât de frumos și de rar era și este acest stilou.
Pasiunea pentru stilouri m-a urmărit aproape toată viața, dar s-a redeșteptat în urmă cu vreo 15 ani, când am intrat în posesia unei truse ”Diplomat”. M-a atras îndeosebi stiloul care este foarte distins, cu penița mai groasă, numai bun pentru semnături. Un stilou cu personalitate. De atunci am început să fiu mult mai atent la stilouri, să caut și să îmi cumpăr câte unul din când în când. Apoi asta s-a petrecut mult mai des.
 Spre deosebire de majoritatea colecționarilor, eu am altă relație cu stilourile mele. Fiind scriitor, ele devin părtașele mele la actul de creație, mă ajută să scriu poveștile, basmele, romanele și poeziile mele pentru copii. Pentru mine, cel mai important este ca stilourile pe care le colecționez să scrie bine. Cu cele foarte vechi sunt mai îngăduitor și le dau permisiunea de a sta în „vitrină”, fiind convins că și-au făcut deja datoria față de cei care au scris cu ele.
Mulți ani am colecționat stilouri frumoase făcute de mari firme din străinătate.
În urmă cu vreo cinci ani am început să adun primele stilouri „Flaro”. Primul dintre ele era un „Flaro 61 S” nou-nouț. Am fost surprins să văd cât de bine scrie, după atâtea decenii…
Au urmat altele, mai noi sau mai vechi.
Încă nu eram determinat să devin cu adevărat colecționar de stilouri românești. La drept vorbind, pe atunci nici nu bănuiam câte modele au fost produse în România… să zicem după anul 1950.
La un moment dat, prin 2019, am intrat în posesia unui stilou marmorat, din celuloid verde, deosebit de ce văzusem până atunci. Pe el scria „Flaro Sibiu 46”.
Acela a fost momentul care a schimbat total percepția mea asupra stilourilor românești. Fiind istoric, am realizat imediat că există o „istorie înainte de istorie” și că celebrele „Flaro 61” nu însemnau începutul poveștii.
Dar cât de mult cobora în trecut această poveste?
Am fost tentat să caut informații despre „preistoria” acestor stilouri. Mă așteptam să găsesc tot felul de date despre modelul „Flaro Sibiu 46”.
Nimic, nimic, nimic! Am fost extrem de dezamăgit.
Nu mult după aceea, am intrat în posesia unui alt stilou de patrimoniu, cel mai vechi care există astăzi în colecțiile particulare. Când am desfăcut coletul și am citit ce scria pe corpul stiloului nu mi-a venit să cred: „FLARO 3”.
Am coroborat imediat informația cu numărul de pe primul stilou și am început să gândesc: „Flaro 3, Flaro 46, Flaro 61…”.
Oare România a produs atât de multe stilouri? Dar noi de ce nu știm? De ce nu avem cataloage în care să găsim informații despre modelele produse la „Flamura Roșie”, așa cum avem de la „Montblanc”, de la „Pelikan” sau de la „Waterman”?
De ce nu avem o istorie a stilourilor produse în România? Noi, care îl avem pe Petrache Poenaru?
Acela a fost momentul când m-am decis să scriu o carte despre aceste stilouri, pe care să o ilustrez cu cele din propria colecție.
Nu îmi imaginam atunci cât de greu avea să îmi fie, în ambele direcții: documentarea istorică despre producția de stilouri și colecționarea unor piese care să compună catalogul pe care nu îl realizase nimeni în toată complexitatea lui.
Am ajuns cât se poate de repede la concluzia că nu există lucrări științifice și nici măcar studii care să vorbească despre producția românească de stilouri de-a lungul timpului. Era limpede că trebuia să apelez la documentele primare, la acele izvoare istorice care sunt extrem de greu de găsit dar au o importanță uriașă. 
Inițial am crezut că „Flamura Roșie” a fost singurul producător de stilouri și mi-am îndreptat toată atenția spre „Flaro”, cu speranța că în arhiva fostei întreprinderi am să găsesc referiri la modelele produse de-a lungul timpului. Arhiva tehnică a ieșit la iveală, dar mult mai târziu, când eu ajunsesem aproape la capătul drumului.
Până atunci am apelat la mărturiile unor foști lucrători, care m-au ajutat să înțeleg și să aflu foarte multe informații care, altfel, s-ar fi pierdut în timp.
De un real folos mi-a fost presa vremii, îndeosebi „Tribuna Sibiului”, pe care am studiat-o număr cu număr. La fel am procedat și cu ziarul „Scânteia”, mai ales din anii de vârf ai întreprinderii. În paginile acestor publicații am găsit denumiri de modele, cifre de producție, nume de proiectanți, evenimente, o sumedenie de informații. Multe alte date le-am aflat din monitoarele oficiale ale vremii. Toate acestea au suplinit lipsa de date care îmi erau necesare pentru a creiona catalogul de modele „Flaro” și succesiunea lor în timp.
Un ajutor nesperat l-am primit de la Banca Națională a României, care, la solicitarea mea, mi-a pus la dispoziție mai multe documente referitoare la importul de penițe de aur pentru stiloul „Flaro Dacia”, precum și la cantitățile de aur necesare pentru aurirea penițelor aflate în producție în 1971. Era pentru prima dată când aflam câte stilouri ieșeau pe poarta fabricii într-un an.
Tot un sprijin extraordinar de important l-am primit de la Muzeul de Istorie Brukenthal, care a descoperit în arhivele sale „Catalogul FLARO pentru anul 1985”. Aflasem de la Zosim Șchiopotă că fuseseră realizate cataloage cu instrumentele de scris aflate în producție, dar nu găsisem niciun exemplar. Le mulțumesc specialiștilor de la Brukenthal pentru acest ajutor acordat în documentare.
Am solicitat informații Arhivei Multimedia a TVR și Agenției de presă „Agerpres”, sperând că și acolo se puteau găsi materiale video sau fotografii despre producția de stilouri. Din păcate m-am înșelat.
În paralel cu documentarea istorică a mers și completarea colecției mele de stilouri, realizată numai și numai prin eforturi și fonduri proprii.
Cu toate acestea, am adunat peste 300 de exemplare de stilouri românești, dintre care 77 sunt modele unice. La ora actuală, colecția mea a ajuns cea mai cuprinzătoare din țară, atât ca număr de modele, cât și ca piese unicat.
Cercetând aceste stilouri, comparându-le zeci și sute de ore, am observat particularități care le deosebeau unele de altele.
Despre existența unui al doilea producător – Întreprinderea Județeană de Industrie Locală „Archimet” Sibiu – aflasem destul de repede, atât din presa vremii, cât și din mărturiile foștilor lucrători de la „Flaro”. Dar stilourile descoperite m-au ajutat să constat că această întreprindere locală produsese 11 sau 12 modele de stilouri.
Tot stilourile descoperite și compararea lor minuțioasă m-au ajutat să ajung la concluzia că în România din anii comunismului au mai fost două întreprinderi producătoare: Industria Locală București (care a lansat pe piață, prin întreprinderea „Drum Nou”, modele precum „București IAT”, „D.N. Favorit” sau „D.N. Student”) și „Chimica Cluj” (care a produs modelele „Carpați”, „Someș”, „Dacia”, „Albatros” și „Selena”).
Totuși, cel mai mare producător de stilouri a fost „Flaro”. În colecția mea sunt 47 de modele diferite (unele cu 18 variante, cum ar fi „Flaro 61 C”). În documentația tehnică de la „Flaro” am mai descoperit alte opt modele produse sau poate numai proiectate. Rezultă un număr de 55 de modele de stilouri care poartă numele celei mai importante întreprinderi de instrumente de scris din România.
Dar Istoria stilourilor românești nu se limitează doar la întreprinderile de stat de după 1950.
Îl avem pe Petrache Poenaru, inventatorul celebrului „condei portăreț”, apoi avem  stilourile făcute la strung, din celuloid, de către artizanii care s-au reunit mai târziu în Cooperația meșteșugărească. De un foarte mare sprijin în această documentare a fost ultimul mare reparator de stilouri din București. Ferdinand Mircea Tvers a îmbogățit colecția mea cu patru stilouri unice, realizate de către tatăl său și de sine, pe care le puteți vedea în Catalogul final.
Nu puteam ajunge la producția de stilouri din anii `50 - `60 dacă nu m-aș fi oprit la industria de instrumente de scris din perioada interbelică, învăluită în cel mai mare întuneric. Am reușit cu foarte mare greutate să adun o serie de informații despre fabrica „Artalith”, înființată la Sibiu în 1932 și care avea în obiectul său de activitate și producția de „tocuri rezervoare”, adică de stilouri. Recent am descoperit două stilouri „Hardmut Școlar”, despre care sunt convins că au fost produse la „Artalith”, care lucra sub licență „Koh-I-Noor Hardtmuth”. Foarte puține informații am descoperit și despre „Gratioza”, fabrică înființată în 1922 la Sibiu și care, prin naționalizare, a devenit celebra Întreprindere „Flamura Roșie”.
După publicarea volumului, în iunie 2022, am descoperit cutiile unor modele încă enigmatice: „Dumbrava” (produs cu siguranță la Sibiu) și „Progres”. Stilourile nu există, dar sper să apară la un moment dat.
Producția de stilouri autohtone s-a oprit la cumpăna anilor 90. Ultimul model produs la „Flaro” este „Univers”, un stilou din plastic, pentru școlari, cu cartușe.
În 2022 la Sibiu a fost realizat prototipul unui stilou aniversar, gândit pentru a celebra 100 de ani de la înființarea întreprinderii ”Gratioza”. S-au produs câteva exemplare. Prototipul „001”, cu care managerul actual al „Flaro”, inginerul Flaviu Constantin, a semnat documente de lucru se află în colecția mea și poate fi văzut pe site-ul nostru.
Eu și echipa care vă propune acest proiect credem că Stiloul românesc nu și-a spus (scris) ultimul cuvânt.